Unele greșeli nu cer iertare. Cer răspundere.

Există un moment în care scuzele încetează să mai fie un gest de onoare și devin doar dovada că adevărul nu mai poate fi ascuns.

În ultimele zile, Republica Moldova a privit un nou scandal public. Investigațiile jurnalistice au ridicat întrebări despre modul în care au fost gestionați banii publici, iar reacțiile au venit abia după ce informațiile au devenit imposibil de ignorat.

 Problema reală
Un scandal nu este niciodată doar despre momentul în care apare în spațiul public. Este despre tot ceea ce a fost înainte: decizii luate, verificări omise, întrebări care nu și-au găsit răspunsul la timp.
Într-un stat care aspiră la standarde europene, responsabilitatea nu începe în ziua în care apare scandalul. Ea începe în ziua în care funcționarul este numit, în ziua în care salariul este aprobat și în ziua în care instituțiile aleg să verifice sau să închidă ochii.

Cetățenii nu au nevoie de scuze.
Au nevoie de certitudinea că legea nu își schimbă greutatea în funcție de numele persoanei sau de apropierea ei de putere.
Pentru că o democrație nu se măsoară prin cât de frumos îți cere scuze după un eșec. 
Se măsoară prin cât de rar ajunge să fie nevoie de scuze.
Se măsoară prin cât de consecvent este principiul care stă la baza fiecărei decizii publice.
Iar acel principiu are un nume simplu: meritocrația.

Meritocrația nu este un slogan rostit în campanii și nicio formulă decorativă din discursurile oficiale. Este diferența dintre o funcție ocupată prin competență și una ocupată prin apropiere. Dintre o decizie justificată prin rezultate și una explicată abia după ce devine problemă publică.
În lipsa ei, instituțiile nu mai funcționează ca un sistem de reguli, ci ca un sistem de excepții. Iar excepțiile, odată normalizate, nu mai par abateri — devin rutină.
De aceea, întrebarea/problema reală nu este doar cine a greșit, ci cum a fost posibil ca greșeala să nu fie oprită la timp.
Pentru că într-un stat în care meritul este criteriu real, nu decorativ, multe dintre situațiile care ajung să genereze scandaluri nici măcar nu ajung să existe.
Nu pentru că oamenii sunt perfecți.
Ci pentru că sistemul nu depinde de perfecțiune, ci de reguli aplicate la fel pentru toți.
Acolo unde meritocrația funcționează, scuzele devin rare nu pentru că sunt evitate, ci pentru că nu mai sunt necesare.
Iar acesta este, poate, adevăratul test al unei democrații: nu capacitatea de a explica greșelile, ci capacitatea de a le preveni.

Pentru că, în final, un stat nu este definit de scuzele pe care le rostește. Este definit de felul în care își administrează instituțiile, de oamenii pe care îi promovează și de principiile pe care refuză să le negocieze. Iar atunci când meritul devine regulă, scuzele încetează să mai fie o necesitate și rămân doar ceea ce ar trebui să fie: o excepție.